Vreau inapoi

După Novi Sad, am simțit că încep să mor. Bucățică cu bucățică, am simțit că nimeni și nimic nu o să mă mai salveze.
O să zici “cum, măi, doar te apropii de casă, de cei dragi, de România, de București, de distracție ca acasă, de
sarmale, de ciorbă, de câinele tău. Jazz, care în 3 ani de zile nu a stat mai mult de 3-4 zile fără tine… de
centrul vechi, de prietenii tăi bucureșteni, de cafenele, de baruri, de restaurantele tale preferate, de teatru, de
film, de parcul Cișmigiu, de colegii de la birou… poate. Cum, măi, cum să nu te bucuri?!” Iar eu o să îți răspund
că ochii mei nu prea mai au ce să vadă decât uscăciune, nasul meu nu mai are ce să adulmece decât mirosuri de
ceapeu, praful îmi umple fața înecată în sudoare, picioarele îmi tremură de frica șoferilor aroganți lipsiți de
educație, mâinile îmi caută nevrotic prin buzunar după punga cu tutun de rulat mai mult și mai des decât o făceam
atunci când tolăneam printr-o terasă europeană… așa că nu încerca să îmi dai motive de bucurie.

După Novi
Sad, singurul lucru pe care îl mai observi e o linie dreaptă, perfect de dreaptă pe care orizontul se întinde ață de
jur împrejurul tău, oricum te-ai uita la el. Și oricât de încrâncenat ai pedala să-l ajungi, să îl treci dracului
odată și să ajungi dincolo de el, parcă tot mai tare se îndepărtează el de tine. Asfaltul se umple de gropi pe
măsură ce avansez în goana spre casă. Inima îți bate zgomotos în gât. Sângele ți se subțiază în vene. Mizeria
strânsă pe pedalier în cei 3.500 de kilometri parcurși, scârțâie sâcâitor parcă să te enerveze și mai tare. Iarbă
arsă, terenuri necultivate și pe stânga și pe dreapta, întrerupte de kilometri de lanuri de cucuruz uscat și floarea
soarelui care stau cu capetele plecate, carbonizate de soare, praf și pulbere, ciulini și animale călcate de mașini.
Parcă nici păsări zburând nu am observat de mai bine de 50 de kilometri. Un iepure a încercat să treacă strada,
probabil să își ia ziarul de vizavi. Nu s-a mai întors. I-a rămas pielea întinsă pe marcajul de pe mijlocul străzii.
Lângă o groapă zdravănă fix pe mijlocul sensului de mers, un arici pogonici. Mă rog, țepii ce-au mai rămas din el.
Uite și-un câine, iar mai încolo, o pisică… Trist, îmi zic. Poate erau prieteni. Nimănui nu-i pasă. Priveghi măcar
să le fi făcut cineva. Porcii mănâncă pe partea stângă, undeva în noroiul din șanțul dintre casele dărăpănate și
șosea, pe partea cealaltă, niște gâște. “Gâștelor!!!” strig ca un descreierat către ele. Mai încolo vreo 12 găini și
un cocoș care dă din cap ca un nebun de i se scutură creasta.

Tractoare hărtănite, camioane ruginite, mașini
răblăgite, gălăgie ca-n iad, tiruri grăbite să-și verse încărcătura la destinație, căruțe trase de mârțoage, sărăcie
și mizerie cruntă. Nimeni nu te acceptă pe stradă pe tine, biciclistul. Toți te claxonează și te-ar împinge cu
coatele să te dai mai încolo dacă ar avea coate la mașinile pe care le conduc haotic. Pentru ei ești un intrus
arogant care le ocupă spațiul oferit cadou fiecăruia dintre ei de cele ale căror odrasle sunt. Niște curcani
înfoiați își flutură trompele la mine înroșindu-se de nervi când mă aud fluierând de plictiseală. Se termină satul.
Ultimele case dărăpănate lasă loc din nou, aceleiași linii drepte întinse la orizont, care pare și mai departe decât
era înainte. Iar lanuri de cucuruz foșnind în vântul care-mi bate din față, iar lanuri de floarea soarelui, toate au
capul plecat și ars de soare. Fruntea îmi este și mai plină de sudoare. Picioarele și mai pline de plumb. Mă apropii
de est. Dincolo de linia aia înfiorător de dreaptă e “acasă”.

“Și nu te bucuri? Chiar nu te bucuri deloc că
te întorci acasă?”

Acum să nu crezi că nu mă bucur chiar deloc. Mă bucur, puțin, așa, acolo… Nu mi-am văzut
prietena de 45 de zile. Iar de Jazz câinele meu, nici n-am cuvinte să îți spun cât de dor îmi e. Dar de restul? De
citit știrile le-am citit, de citit ziarele le-am citit, am dat scroll și pe Facebook, am aruncat un ochi și la
televizor imediat după ce am trecut granița la Jimbolia. Îmi dai tu un motiv serios să mă bucur? Dă-mi tu un motiv
să mă bucur mai mult și mă bucur.

Pedalez plictisit. Mai am puțin până la granița cu România.


apropii de punctul de control al vămii. Mă opresc cu 50 de metri înainte, scotocesc după pașaport și mă apropii. În
gheretele de pe graniță nimeni. Iar prin punctul de control bate vântul. Aștept, rotindu-mi ochii în toate părțile.
Un mustăcios sictirit apare și-mi ia pașaportul din mână fără să mă salute. Se uită la copertă și mă întreabă
deranjat: “De ce nu mi-ai spus că ai pașaport de România?” Nu am avut un răspuns deștept pentru el. Tu ce i-ai fi
răspuns în locul meu? Schimbă câteva vorbe strigate cu un coleg aflat la 100 de metri mai încolo, lângă o coloană de
tiruri și se întoarce către mine. “Aveți ceva de declarat? Ce aveți în bagaje?”. “Toate cele necesare unei călătorii
de la Atlantic la Marea Neagră. Am doar ceea ce mi-am luat cu mine de acasă și putea fi cărat pe bicicletă”, îi
răspund sperând că nu îmi va scotoci prin bagaje. “Deci să nu ne uităm prin bagaje…”, zâmbește ironic fluturând o
mână către cele 6 paniere de pe bicicleta mea. Nu are nicio reacție la ceea ce i-am spus. De la Atlantic la Marea
Neagră sunt peste 4.000 de kilometri… “Eu nu am nicio problemă, puteți să vă uitați dacă vreți, dar va trebui să
mă ajutați să punem totul la loc, exact cum era înainte. Nu pot să plec mai departe cu bagajele deranjate”, îi
răspund sigur pe mine. Îmi întinde pașaportul scăpând printre buzele țuguiate un “haideți, treceți!”. Fără să mă
salute, fără să îmi ureze drum bun.

Din Jimbolia mai departe, totul scârțâie. Tractoarele scârțâie, mașinile
scârțâie, oamenii scârțâie, până și patul în care dorm scârțâie. Nu, nu mă bucur că mă întorc acasă. Somnul e din ce
în ce mai agitat. Iar încep să mă culc târziu, așa cum obișnuiam când eram acasă. Gânduri sucite nu mă lasă să
adorm, așa că trezitul de dimineață e din ce în ce mai complicat. Pun mâna pe telefon și îmi sun prietena. “Dormi?
Tu ești bine? Jazz e bine?” Sunt singurii care mă liniștesc auzindu-i, sunt singurii care mă vor bucura la
întoarcere. În rest, aceleași câmpuri necultivate, aceleași lanuri de cucuruz, aceleași lanuri de floarea soarelui
având toate capetele plecate spre țărănă.

Tremur din toate încheieturile când un tir trece razant pe lângă
mine răscolindu-mi gândurile. Genunchii se încordează, palmele îmi transpiră în mănuși
pe ghidonul bicicletei. Înjur cât mă mai țin plămânii, dar urletul îmi este acoperit de claxonul prelung al șoferului. Zici că trece un feribot pe lângă mine, iar eu sunt cel care îl blochează în mijlocul mării…

Vreau înapoi. Vreau înapoi în Franța, la Paris, în aglomerația aia infernală, amestecat cu toate națiile pământului.
Vreau înapoi, acolo unde atunci când te-așezi, automat cineva te întâmpină și îți vorbește cald și primitor: “Bon
jour, monsieur, bien venue a nous! Vous voulez quelque chose a boire? Un verre du vin? Nous avons un tres bon Pinot
Blanc. C’est enorme!”. Vreau înapoi la țară, a la campagne, în Vranța, printre dealuri și coline a operite de vie.
Vreau înapoi în satele aerisite ale francezilor, cu case care mai de care mai frumoase, mărginite de păduri, vreau
înapoi în curțile lor largi cât un teren de fotbal, cu arbuști îngrijiți, vreau să mă sprijin de gardurile lor vii,
tunse la milimetru. Vreau înapoi pe Canal du Midi, să opresc oamenii care merg cu sutele pe biciclete, să îi opresc
pe toți, să le spun că îi iubesc. Vreau înapoi la Bordeaux, să mă cufund în subsolurile unde paharele de vin se
golesc în armonie și ritmuri de jazz și blues. Vreau înapoi la Aix de Provence, oraș pe care l-am ratat în călătoria
noastră. Vreau înapoi în Barcelonnette, în Jausiers în piațeta aia mică în care se cânta muzica live seara, la ora
zece. Vreau înapoi în Auron, chiar dacă va trebui din nou să scrâșnesc din dinți pe urcarea aia de cinci kilometri
doar ca să ajung din nou să îl salut pe Fred Clini și să beau cu el o sticlă de Syrah în winebarul lui minunat din
creierul munților.

Vreau înapoi în Italia nebună. Acolo unde toată lumea aleargă. Acolo unde toată lumea
vorbește non-stop. Toată lumea claxonează sălutându-se. Vreau înapoi acolo unde nu-ți taie fața un tirist necioplit,
ci o fată frumoasă pe o Vespa roșie. Sau albă. Vreau înapoi acolo unde lumea se bucură tot timpul, strigând
“espresso!”, “ragazza”, “pasta”, “bella”, “aperitivo”, “frizante!”. Vreau înapoi la haosul acela organizat care se
întâmplă pe față, în templul vitezei, între mașini de toate felurile, sub privirea polițistului care mănâncă o felie
de pizza la colțul drumului. Vreau înapoi la Torriglia, acolo unde satul vibrează în jurul fântânii din centru
împreună cu inimile tuturor locuitorilor, indiferent de vârstă. Vreau înapoi la Gorreto, să îi mai strâng mâna o
dată lui Paolo, proprietarul complexului Miramonti. Vreau înapoi, acolo unde muncești ca să trăiești, iar după ce
muncești, totul e un “dolce far niente” și zâmbet și relaxare. Vreau înapoi la Verona, acolo unde pe un perete scria
frumos “causa caldo… servizio lento”, vreau înapoi la Vicenza, la Trieste și Muggia.

Vreau înapoi în
Croația cât ține coasta Adriaticii de la un cap la altul. Toată Istria aș vrea să o revăd milimetru cu milimetru.
Încet-travel. Încet-food. Încet-orice. În lung și în lat. Încă o dată și încă o dată. Vreau înapoi la Novi Sad în
Serbia, pe străzi, să reîntâlnesc oamenii aceia calzi și primitori și toleranți cum niciodată nu mi-a fost dat să
mai întâlnesc. Și da, vreau înapoi la Belgrad. Sunt îndatorat să îi cer iertare că de data asta l-am sărit pur și
simplu, ca și când nu ar fi existat pe hartă.

Noroc că am ajuns între timp la Timișoara. Mă scutur puțin,
ridic privirea din pământ și zâmbesc. Pentru prima dată în ultimii 100 de kilometri. E frumos aici chiar dacă cerul
e ușor înnorat, iar orașul e gol. Am aflat mai târziu de la Bianca, chelnerița din restaurantul în care m-am oprit
să savurez o sticlă de vin, că timișorenilor le e frica de ploaie. De aia nu prea ies din casă. N-am verificat
informația. Mă bucur însă de toată atenția care îmi este oferită deoarece mesele rezervate au rămas goale. Între
primul pahar de vin și al doilea, mă gândesc că poate mai am o șansă. După Timișoara, pe care o savurez nevrotic
până la 5 dimineața, pe traseu urmează Ardealul, cu niște minunății de orașe: Sibiul, Brașovul…

Poate că
n-am să mor acum. Ca să mă pot întoarce.

La Sibiu l-am întâlnit pe tatăl meu, care, rămas singur acasă – mama
e plecată la muncă în Germania – a dat o fugă în calea mea să mă îmbrățișeze. L-am simțit pentru prima dată foarte
mândru de realizarea unuia dintre cei trei băieți ai lui. Prin Piața Mare s-a oferit insistent să îmi ducă el la pas
bicicleta de coarne, la plimbare. La Brașov, mi s-a pregătit o incomensurabilă surpriză: fără niciun semn care să îi
trădeze intențiile în lunga convorbire telefonică pe care am avut-o cu ea la sosirea în Brașov, iubita mea, Daniela,
l-a pus în lesă pe Jazz, l-a luat de o toartă pe Zărnescu – cel mai ignorant prieten al meu din toate timpurile -
s-au urcat în mașină și au fugit din București pe la 6 seara, aterizând pe nepusă masă direct în terasa în care mă
aflam eu. Nu am cuvinte să îți povestesc ce a urmat. Dar, MĂ BUCUR CĂ AM AJUNS ACASĂ!

Și cu prima ocazie, am
să iau TOTUL de la capăt.

Pe bicicletă.

Echipamente

Koga WorldTraveller



Atunci când am văzut prima oară o Koga WorldTraveller m-am îndrăgostit pe loc de ea. Și am știut că e doar o chestiune de timp până când voi avea una.

Au trecut doi ani de atunci. Azi sunt mândrul posesor al unei biciclete perfecte. Producătorul mi-a promis că bicicleta Koga este simbolul bicicletei perfecte. Iar în cei peste 1.000 de kilometri făcuți până în momentul în care a fost scris acest text, nu pot decât să te asigur că promisiunea producătorului e una confirmată de bicicletă.

by Seba


Vezi detalii

Sponsori & Parteneri