Vranța

Vrei, nu vrei să fii de acord, Vranța înseamnă vie, viță, vin, viață. Ordinea este aleatorie, dar aș prefera să accepți ordinea asta. De dragul meu, te rog. Îți place sau nu limba vranceză, accentul localnicilor mai mult sau mai puțin exagerat, în funcție de regiunea în care călătorești, salutul lor mai mult sau mai puțin prețios, cuceritor încă de la intrare, dacă ți-e foame sau sete, până la urmă ești nevoit să accepți sau să refuzi cât poți tu de politicos o discuție aproape inevitabilă despre vin. Și dacă ai făcut din greșeală o mișcare a poignee-ului către secțiunea vinuri din meniu, ai cu siguranță ocazia să dezvolți o discuție despre terroir, metoda de vinificație, soi de struguri, cupajare, vinificator, clasificare, etcetera. Vrei la pahar? Este. Nu vrei o sticlă? Vrei la pichet? Avem. Vrei la carafă? Sigur. Mai mare? Mai mică?

Pe toate străzile găsești invitații care mai de care mai creative. Vino să vizitezi. Vino să deguști. Vino să vezi. Vino să vorbești cu noi. Vino să… bei, să cumperi, să visezi, să vie, viță, vin, viață.

Nici nu știu cât vin consumă vrancezii pe cap de locuitor. Și nici nu contează în contextul ăsta. Îți dai seama din capul locului că dacă ai chef să bei o bere sau un whiskey, ești automat pus în situația să îți asumi o privire plină de condescendență. În Vranța, odată intrat, trebuie să consumi vin din viță de vie. Asta e viața lor, și asta vor să împărtășească cu tine.

Pasiunea mea pentru vinuri este singura pârghie care mă apropie de oamenii ăștia. Și mi-a înlesnit înțelegerea unor obiceiuri și pattern-uri culturale. Pentru că mie nu mi-au plăcut niciodată vrancezii. Dar pentru că degustarea unui vin rivalizează în viziunea mea cu explozia în cerul gurii a unui camion de înghețată, am ales să profit și să mă bucur de fiecare ocazie de a avea măcar un pahar de vin la îndemână.

LA MASĂ
Nu mănânc porc din principiu. Nici scoici sau alte nevertebrate. Nu mă întrebați de ce, am să refuz o discuție pretențioasă pe subiectul ăsta. Unii dintre voi vor spune că am ratat jumătate din plăcerile vieții unui gurmand adevărat ce pretind că sunt. Cei mai mulți dintre chelneri mi-au sugerat din privire aceeași idee.

Nu am mâncat nici jambon, nici saucissons, nici alte gelatinoase indiferent de soi sau mărime. Asta nu m-a oprit să comand escalop, antricot, mușchi sau alte fripturi din carne de vită, miel, oaie sau pui, cocoș, rață sau curcan, asociate obligatoriu cu cel puțin un pahar de vin. Indiferent de locul în care ne-am oprit să mâncăm. Ai fi surprins dacă îți voi spune că peste tot am băut vinuri excelente?

PE TRASEU, PE STRADĂ
De la Bordeaux, pe coasta de vest la Atlantic și până în sud spre Mediterană, am pedalat pe lângă sute, mii de panouri publicitare, semne oficiale de circulație, care te îndemnau să îți schimbi direcția, să te oprești, să arunci o geană, să încerci, să îți răcorești palatul gurii, să îți clătești ochii, să vizitezi, să saluți măcar, și poate o să-ți placă și o să cumperi, direct de la producător, direct de la cramă. Un chateau, un terroir aparte… orice, absolut orice are legătură cu viața. Vino! Aici! Deschis!
Pentru că via, vița, vinul, crama, butoiul, castelul sunt viața lor, a vrancezilor, și se laudă cu ele mai mult decât cu orice altceva.

Pain de Sucre – Cabestan
Am ales să intrăm pe stânga. Aleatoriu. Mi-a plăcut cum arăta via. Și panoul publicitar pe care scria ceva de genul: “Producător independent.” Am dat în curtea domeniului așezat între vii, de un brac de Weimar, gri, foarte prietenos. Parcă ne aștepta. Un tractor roșu mic, o mașină neagră, praf mult, iar în jur, nici țipenie de om. Pe un afiș scria “dacă nu sunt aici, sunați la…”. Am sunat. La capătul firului, un glas de femeie. Est que vous parle anglais?
I’m here, I come now.

Conacul așezat între coline, în mijlocul viilor atent îngrijite. Câțiva palmieri și restul clădirilor din piatră, de jur împrejurul bătăturii. Pe scări coboară o doamnă trecută de 45 de ani, zâmbind prietenos. Observ imediat ceasul Hermes portocaliu de la mâna dreaptă. Ne invită în cramă. Pe pereții de piatră, câteva diplome, certificări, niște premii și multe rafturi lungi cu sticle de vin. O chiuvetă din piatră, un bar din piatră, pardoseală din piatră, butoaie de vin pe post de mese, multe pahare de vin, cutii de lemn, cutii de carton. Răcoare și mii de dopuri de plută peste tot. E numai un zâmbet gazda noastră. E mandră de locul ei.

Aflăm că o cheamă Francoise și că a cumpărat domeniul în 2001, iar via pe care o vedem a fost replantată în întregime. E fericită să spună asta unor bicicliști #putinplecati de acasă, transpirați de pe drum și bătuți de soare și vânt. Ne toarnă în pahare și nu contenește să ne prezinte vinurile. Ne astâmpără setea, ne înmoaie puțin genunchii, ne arată distincțiile primite de-a lungul anilor, noi am mai bea, ea ne-ar mai servi cu plăcere, noi ne scuzăm că avem de pedalat… Tragem aer în piept și ne facem curaj să ieșim în arșița de afară. Mulțumim din suflet pentru tratație și atenție, cerem o carte de vizită și plecăm. Din șaua bicicletelor am asigurat-o pe Francoise Bousquet că o să scriem despre experiența pe care ne-a oferit-o.

Vignerons de Caractere – Vaqueiras
40ºC. Infernul parcă se revărsase pe traseul turistic al vinului Cote du Rhone. Miroase a piatră încinsă, a asfalt încins, a aer încins, a încins încins… Șiroaie de sudoare pe frunți, pe brațe, pe spinările arcuite sub soare pe biciclete. “Intrăm să bem un pahar de vin, băieți?”
“Băi nene, tu nu vezi în ce hal suntem? Mi-e și rușine să intru așa… Du-te tu dacă vrei.”

Intru singur. Un templu modern al vinului. Ce spectacol! Ce atenție pentru detalii. Un concept store impecabil, care definește până la cel mai mic amănunt vinul. Transparență, strălucire, reflexii, fluiditate, culoare, perfecțiune. Ies în curte și exclam: “Trebuie să intrați! Trebuie să vedeți spectacolul ăsta! Nici unul dintre noi nu a mai văzut așa ceva!”

Până la urmă reușesc să-l conving pe Laur. Andrei ne așteaptă afară la umbra unui platan.

Intrăm. Surprind cu colțul ochiului uimirea lui Laurențiu. Se mișca cu grijă, parcă să nu cumva să strice ceva din echilibrul lucrurilor, să nu deranjeze. Ne apropiem și cerem un pahar de vin. Ei se bucură să ne servească de parcă am fi coborât dintr-un Mercedes-Benz tocmai oprit în parcare. Primim cu satisfacție, vinul alb răcoros sfârâie pe gâtlejele însetate. Cerem apă. Clătim obrajii și trecem la al doilea. Apă din nou… și încheiem cu vinurile albe. Roze aperitiv și un roze mai corpolent fac trecerea spre vinurile roșii. Primul vin roșu mai ușor și catifelat, urmat de un pahar de apă zdravăn pentru a spăla taninii lăsați pe gingii și pe cerul gurii. Ne bucurăm de aromele picante ale ultimului vin roșu. Ei ne-ar mai fi servit. Noi am mai fi băut. Dar nu am mai fi fost capabili să plecăm de acolo. Mă simțeam ca atunci când, abia trezit din somn, realizezi că visai un vis din care nu prea ai fi vrut să ieși, dar nici nu mai ai cum să te întorci deoarece tocmai ce te-ai trezit…

Vinuri excepționale. Atenție cum rar întâlnești. Cerem nota. Ne-o asumasem încă de la început. Solicitasem un pachet special pentru degustare.
“C’est bien monsieurs. Nu trebuie să plătiți. A bientot!”

Am stomacul în gât, genunchii moi și pielea de găină pe mine chiar în momentul în care scriu aceste rânduri și îmi amintesc. Ce viață au oamenii ăia îmbuteliată la sticlă cu dop de plută…

LA WINE BAR
L’Atelier
După coborârea de pe Col de la Bonette, am căutat un loc să campăm. Și am apucat-o pe un drum la dreapta. Surpriză! Drumul urca pe niște culmi din ce în ce mai înalte. Și urca, nu glumă. Tot iadul a fost chemat la apel, în ordinea vârstei: mama dracilor, tatăl dracilor și toți dracii, mari și mici, indiferent de culoare, temperament sau personalitate sau ocupație. Cinci kilometri de chin, până sus, în Auron. Nici nu contează cine a fost cu ideea. Am ajuns pe înserat, după ce, personal, am fost nevoit să fac pauză pentru a intra în direct la Radio Republica Verde. În urma mea am lăsat tot răul de care aș fi fost capabil vreodată și cerul colorat de un apus roșu. L-am sunat pe Laur, “unde sunteți?” și am traversat în grabă centrul stațiunii montane. Colțul ochiului mi s-a agățat de un loc mic peste care scria mare cât casa: “Bar, Cave a Vins, Champagne!” Mă întorc aici, în seara asta. Cu siguranță!

Am ajuns în camping la 1.500 m altitudine, mi-am aruncat bicicleta într-o rână, m-am schimbat în haine călduroase și m-am întors la wine bar fără să scot o vorbă. Am intrat cu sete și chef de vin. Primul pas și am avut senzația că am pășit în ceruri… L-am întâlnit pe Fred, un domn de origine italiană cam pe la 45-50 de ani. Vorbea repede și ciudat o vranceză stricată. Era tare mândru de locul lui. Nu avea meniu, dar turuia încontinuu despre vinurile din rafturile care umpleau pereții și despre brânzeturile și cărnurile învechite înșirate în spatele barului pe platouri de ardezie neagră. Într-un capăt al micuțului bar, prietenii lui Fred, gălăgioși, radiau de mulțumire și comandau întruna. Fred vorbea cu mine și nu contenea să deschidă sticle de vin. Și de șampanie. Învăluiți în miros de cantal, parmezan, gruiere, cărnuri uscate care îți îmbibau nările și hainele, toți așteptau cu sufletul la gură următorul pahar. Vinuri scumpe, care mai de care. Pare că așa miroase viața pentru vrancezi. Nu pot decât să fiu perfect de acord cu ei.

Mie mi-a recomandat un vin roșu, mai puțin complex zice el, unul din preferatele lui. Accept. Deschide sticla, toarnă în pahar și îmi spune: “Dacă nu îți place, îmi spui și schimbăm. Dar te asigur, o să-ți placă.”
Iau paharul, învârt pentru aerisire, miros… și alunec pe spate. Îmi place. Gust. Un Syrah clasic, fructat și plin de tanini catifelați. Puțin piper negru peste puțin gust de cacao care pe final se transformă în ciocolată amară. Visare. Pe sticlă scrie Saint Joseph, iar deasupra încă un nume celebru: Francois Villard, care pentru mine este garanția calității. “C’est enorme!” îl aud pe Fred din capătul barului.

Comand brânzeturi învechite. Gruiere și încă un soi al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Cu siguranță însă un sortiment de brânză locală. Îmi flutură nările, îmi tremură bărbia. Iau cu mâna de pe platou fâșii mari de brânză tăiată infinit de subțire. Un deliciu! This is fucking heaven!

Mai cer un pahar și acordul lui să fac niște fotografii. Refuză să mă servească cu același vin, zâmbește și dă din cap satisfăcut când îl întreb de poze. Scoate o sticlă de Chateauneuf du Pape dintr-un raft și îmi spune: “Trebuie să îl încerci și pe ăsta! C’est enorme! Domaine de Cristia. C’est enooorme!” Accept din nou. Învârt paharul, miros și comand toată sticla. Înfulec cu mâna brânzeturile rămase pe platoul de ardezie. Visez? Nu. Înșfacă și el un pahar de vin și ciocnește cu mine. E satisfăcut de grimasa de pe fața mea. Mi-a vândut niște fericire. Vorbim despre vinuri. Se bucură să afle de la mine că nu sunt doar un biciclist obosit de drum și pedale. Jumătate în vranceză. Jumătate în limba îngerilor. Ne înțelegem. Se bucură pentru mine.

Primesc niște apă rece și niște baghetă proaspătă. Mă lasă să respir un sfert de oră și se întoarce cu un pahar plin în mână. “Trebuie să îl încerci și pe ăsta!” și îmi întinde un vin roșu. N-apuc să miros, nici să întreb ce e în pahar că îmi întinde sticla. Un magnum de 1,5 litri de Grand Cru Classe rămasă de la masa prietenilor. N-aș fi avut bani să cumpăr nicio picătură din vinul ăla. Degust. Cad pe spate. Zâmbește mulțumit. Visare. Vin. Viață. Din partea casei. Fericit uit de toată oboseala și nervii de mai devreme. Apare și Laur, se așează lângă mine și terminăm sticla de vin de pe bar. Mai comand câte un pahar de final. Fred, încântat, înclină o sticlă spre mine ca să îi pot vedea eticheta. Domaine du Tunnel Cornas vinificat de Stephane Robert. Din nou un nume simbol și garanție a calității. Un alt Syrah, dar de data asta unul de excepție, mai gros, mai corpolent, mai vechi, cu personalitate mai solidă decât primul. Condimente picante, condimente dulci, peste gust de fructe supra coapte, parcă trase la tigaie cu un vârf de zahăr brun și puțină cacao. Nebunie! E preferatul lui. E preferatul meu din seara aia. Bem împreună. Ne bucurăm împreună. Minunăție!

Și aș mai fi stat de vorbă cu el mult și bine. Dar am ales să ne retragem la cort. Uneori, parcă prea mult vin, prea multă viață dintr-o dată, te amețește.

Am fost în Vranța.

Echipamente

Koga WorldTraveller



Atunci când am văzut prima oară o Koga WorldTraveller m-am îndrăgostit pe loc de ea. Și am știut că e doar o chestiune de timp până când voi avea una.

Au trecut doi ani de atunci. Azi sunt mândrul posesor al unei biciclete perfecte. Producătorul mi-a promis că bicicleta Koga este simbolul bicicletei perfecte. Iar în cei peste 1.000 de kilometri făcuți până în momentul în care a fost scris acest text, nu pot decât să te asigur că promisiunea producătorului e una confirmată de bicicletă.

by Seba


Vezi detalii

Sponsori & Parteneri