Route de la Bonette, la plus haute d’Europe

Singurele repere pe care le-am stabilit în planificarea acestei călătorii, au fost trei: Atlantic, Marea Neagră și trecerea peste Alpi. Punctele fixe, asociate acestor repere, au venit ulterior, mult mai târziu.

La Marea Neagră a fost simplu. Am ales Vama Veche, unde am lăsat fiecare din noi o parte a tinereții, un loc de care mă leagă multe amintiri frumoase. Vama rămâne un loc unde toți suntem “puțin plecați”.

Ulterior, studiind Alpii, am aflat de această Route de la Bonette, cea mai înaltă șosea care traversează Alpii și care instantaneu s-a transformat într-o provocare. “Pe acolo vreau sa trecem!”. Și din momentul acela toate antrenamentele la sală și de pe teren nu au avut ca țel decât un singur lucru: să putem trece pe acolo.

Abia apoi am ales Arcachon ca punct de plecare de la Atlantic, undeva în jumătatea de sud a Franței, care să ne permită să vedem Provence și să ajungem ușor spre Alpi, prin locul care ne interesează.

Voi încerca să descriu zilele dinainte, din timpul și imediat după Col de la Bonette. Cu cele mai intense emoții, cu sentimente contradictorii, cu nervi, cu încordare, cu gândul spre o reușită, dar și spre un posibil eșec. Putem? Cât va fi de greu? Reușim să tragem la deal 20 de kilograme?

Ziua 11. Tulette – Laragne-Monteglin.
În Tulette am ajuns după ce am deviat vreo 20 de kilometri pentru că am fost un pic neatenți la traseu și GPS. Așa că azi a trebuit să ne asumăm recuperarea celor 20 de kilometri și să plecăm mai devreme, ceea ce s-a și întâmplat. Am mers până la Nyons, de unde relieful se schimbă și începe drumul de apropiere către Alpi. Urcăm lin, pe kilometri întregi, astfel că prânzul îl luăm la Rosans, o localitate situată la 600 de metri altitudine. Urmează o serie de coborâri și urcări, până în Col de la Frachete (870 m).

Drumul ne duce în Largne-Monteglin, o localitate formată din două sate, cândva separate, unite mai apoi printr-un pod. Am înnoptat într-un camping în care se aflau cu precădere amatori ai zborului cu deltaplanul. Locul este propice pentru lecții, dar și concursuri de profil. De unde am aflat? După husele imense de 5-6 metri pe care le aveau pe mașină colegii noștri de camping și care nu ascundeau corturi, așa cum ne-am imaginat inițial, ci… deltaplanuri. Și pentru că scria mare la intrarea în campus, dar asta abia la plecare am aflat.

Din nou am mers foarte bine: 99,7 km, cu o medie de 16,8 km/ h.

Ziua 12. Monteglin – Barcelonnette.
Dimineață nu apucăm bine să strângem corturile că începe ploaia. Ploaie serioasă, nu glumă, așa că așteptăm să se oprească și plecăm ceva mai târziu. Se văd în zare, în plan îndepărtat munții ăia mari, crestele.

Diseară o să fim probabil la baza lor, urmând ca a doua zi să-i traversăm. Drumul până în Barcelonnette este o urcare continuă de vreo 57 de kilometri. Ajungem încet-încet și ne cazăm în Tampico, un camping foarte primitor. Bem niște beri și schimbăm o vorbă cu doi motocicliști belgieni, care veniseră de sus, pe șoseaua pe care urmează să urcăm noi mâine. Ascultăm cu emoție și cu un ușor gol în stomac, gândindu-ne că mâine vom trece și noi pe acolo. După cum arată cerul, pare că va ploua. Vedem ce-o fi!

O zi în care am mers motivați de apropierea munților. Fiecare sută de metri diferență de nivel câștigată, fiecare serpetină urcată, dezvăluie noi și noi peisaje fabuloase care te fac să vrei să vezi mai mult, să descoperi ce ți-a pregătit mai departe drumul.

Am mers 93,1 km, cu o medie de 15,9 km/ h.

Ziua 13. Barcelonnette – Jausiers.
Tunete și fulgere. Așteptăm cuminți să se potolească ploaia. Decidem că ne-ar prinde bine o zi de odihnă, înainte de a începe urcarea. De altfel nici nu aveam de ales. Să începem să urcăm după prânz, ar fi fost târziu, iar să strângem bagajele pe ploaie și să pornim la drum, ar fost dificil și neplăcut, mai ales că nu am ajuns aici ca să urcăm prin ceață și ploaie, să nu ne bucurăm ochiul și sufletul.

Am făcut o plimbare prin Barcelonnette, am trimis o carte poștală către casă și am făcut un drum scurt de 10 kilometri până în Jausiers, ultima localitate importantă înaintea traseului de urcare.

Și totuși azi, cu o zi înainte de a ajunge sus, nu sunt în apele mele. Este prima zi de pauză de când am plecat. Ploaia ne-a ținut pe loc, iar pe mine m-a scos din ritm, mi-a sucit mintea. M-a făcut să mă relaxez, să mă moleșesc, să simt oboseala kilometrilor de până acum, să mă cuprindă dorul de casă, să nu mai am chef de nimic altceva decât de familie și de patul meu de acasă. De ce a trebuit să plouă azi?

Ascult Beatles în căști (“The long and winding road”), scriu și văd cu ochii minții ceea ce abia mâine voi vedea în realitate de sus, din vârf: o întindere nesfârșită de munți și creste, un tărâm de poveste, între cer și pământ. Încerc să mă relaxez, să-mi regăsesc concentrarea pentru ce am de făcut, dar știu că nu o să dorm bine, că voi fi încordat, că voi visa drumul kilometru cu kilometru, până sus.

Inima îmi bate puternic. Oare cum va fi mâine?

Ziua 14. Col de la Bonette. Jausiers – Auron.
Azi trăiesc probabil cel mai important motiv pentru care această călătorie are loc. Astăzi voi afla răspunsurile la toate întrebările care m-au măcinat în ultima perioada. Voi ști la finalul zilei dacă am devenit mai bun, dacă mi-am stabilit un obiectiv fezabil, dacă pot eu personal și noi ca echipă să trecem prin munți, cu biciclete grele și bagaj enorm pentru o astfel de încercare.

Urcarea începe imediat. Andrei o ia înainte, Seba la fel. Merg încet, păstrez energia pentru momentele mai grele. Găsesc un ritm care îmi convine, undeva pe la 6 km/ h. Sunt 23 de kilometri până sus, iar dacă menținem ritmul, ar trebui să ajungem în vreo 4-5 ore. Prima pauză o fac după 8 km. E greu. Simt primul moment de oboseală. Știu că de acum pauzele vor fi mai dese, consumul mai mare. Șoseaua este populată, zeci de bicicliști au trecut pe lângă noi, cu o lejeritate descurajantă. Este locul lor de antrenament. Ne salută și privesc uimiți bicicletele și mai ales bagajele pe care le cărăm. Suntem singurii care urcăm cu biciclete de touring, cu casă în spate după noi.

Trecem primul prag glaciar, priveliștea se deschide, pădurea lasă loc pășunilor alpine, iar undeva sus de tot se vede șoseaua noastră. Mai e mult. Resurse avem, totul merge conform planului. Suntem la jumătate.

Mă întâlnesc cu Andrei la 2.000 de metri, de unde pornim împreună mai departe. Seba e mai în spate, se oprește mai des, ca să facă poze.

Urmează o porțiune ceva mai lentă, după care un pasaj dur. Ar fi bine să-l pot trece. Pe o pantă ca asta, dacă te oprești, nu te mai poți sui pe bicicletă. Trebuie să păstrezi cadența, să menții inerția, să nu lași zecile de kilograme să te țina pe loc. Doi italieni își fac cruce când ne văd. Cred că-i înțeleg.

Trecem serpetinele una câte una. Facem pauze de 1-2 minute la 2 kilometri. Ne tragem sufletul, facem o poză, bem o gură de apă și plecăm mai departe. Mai sunt 4 kilometri. Este momentul în care știu că ce a fost mai greu a trecut, că nu mai are ce să se întâmple, că suntem ca și sus. Și asta mă motivează. Vreau să parcurg dintr-o singură bucată acești 4 kilometri, dar nu pot. Îmi simt picioarele grele, respirația accelerată. Încă o scurtă pauză. Vedem vârful și șaua din care vom trece pe partea cealaltă. Încă un zvâc. Încă 100 de pedale… 99… 98… 97… 96… 95… Se simte vântul puternic. Citim pe o plăcuță discretă, “Bonette, 2.802 m”. A fost greu, dar parcă nu chiar așa de greu. Simțim oboseală, dar nu epuizare, suntem bine. Iar priveliștea este pe măsura efortului depus.

În vârf stăm vreo oră, după care ne echipăm de plecare.
Cu mâinile pe frâne, cu nervii întinși, cu picioarele încordate, pornim coborârea. Merg foarte atent și precaut. Este o coborâre grea, bicicleta prinde viteză mare, reperele se succed cu repeziciune. Diferența de nivel urcată în cele 4 ore și jumătate este anulată în doar câteva zeci de minute.

Ajungem în St. Etienne-de-Tinee, unde mâncăm ceva și sărbătorim cu o bere. Primul camping e la vreo 8 kilometri, așa că nu ne grăbim. Urmează să trecem mâine în Italia.

Ne urnim din loc și pornim spre Auron, locul de popas. După vreo 3 kilometri de coborâre, drumul face dreapta de unde începe o urcare complet neașteptată. Acum, la finalul unei zile grele, acești 5 kilometri de urcare susținută, veniți pe fondul unei relaxări fizice și mentale, mi-au pus capac. Am ajuns sus extrem de obosit.
Campăm și facem planul pentru a doua zi. Descoperim că cei câțiva kilometri de coborâre până în Italia sunt de fapt 19 kilometri de urcare susținută, prin Col de la Lombarde, la 2.350 metri și o diferență de nivel de vreo 1.500 de metri.

Cum am putut omite acest lucru??? De ce am scăpat din vedere această urcare? De ce am presupus că e o coborâre și nu ne-am documentat în prealabil??? Sunt extraordinar de nervos și frustrat.

Decidem că este aproape imposibil să facem încă un tur de forță de o intensitate așa mare pentru a doua zi consecutiv. Andrei spune că putem. Eu mă întreb cu ce preț… Vom fi foarte obosiți, vom merge mai încet, riscăm epuizarea sau posibile traume fizice, vom pierde mult timp. Și nu e evident că vom reuși. Nu mai avem acum aceeași stare mentală, același moral. Decidem să coborâm spre Nisa și să trecem în Italia pe
coasta mediterană.

O eroare stupidă de planificare care modifică complet traseul inițial. Nu vom mai ajunge în Elvetia, iar Italia o vom traversa pe cu totul altă rută. Plus un ocol care ne costă timp și bani.

A fost o zi ciudată. Am trăit în același timp bucuria învingătorului și furia învinsului. Mi se pare o victorie dulce-amară, un lucru pe jumătate neterminat, o socoteală neîncheiată cu munții. E ca la fotbal, atunci când ești egalat în ultimul minut de joc. O să-mi treacă greu.

În total, azi am parcurs 59,8 km, la o medie de 10,5 km/ h.

Ziua 15. Auron – Nice.
Plecăm târziu. Sar peste micul dejun. Sunt tăcut și nu-mi iese din minte eroarea făcută. Pedalăm spre sud, către Nisa, o coborâre dinspre munte către mare, de la liniște și aer curat, spre căldură, zgomot, aglomerație, opulență. Găsim greu cazare, la vreo 10 kilometri de Nisa, către Cannes, deci în direcția opusă drumului nostru. Un camping dubios și scump. Așa sunt toate în zonele supra aglomerate.

O zi marcată în continuare de frustrarea nereușitei de a trece în întregime Alpii către Italia. Accept faptul că nu avem ce schimba și că trebuie să ne vedem mai departe de drum.

Am mers întins 103,1 km și cea mai bună viteză medie de până acum: 22,3 km/ h.

Mâine trecem în Italia. Acum, când abia am învățat franceza, sunt nevoit să uit tot și s-o iau de la capăt cu italiana. Glumesc, evident. Am rămas tot în stadiul de “oui”, “non”, “merci” și ” Ques’que vous avez préparé pour aujourd’hui?”

Ne reauzim cu primele impresii din Italia.
Pe curând!

Echipamente

Koga WorldTraveller



Atunci când am văzut prima oară o Koga WorldTraveller m-am îndrăgostit pe loc de ea. Și am știut că e doar o chestiune de timp până când voi avea una.

Au trecut doi ani de atunci. Azi sunt mândrul posesor al unei biciclete perfecte. Producătorul mi-a promis că bicicleta Koga este simbolul bicicletei perfecte. Iar în cei peste 1.000 de kilometri făcuți până în momentul în care a fost scris acest text, nu pot decât să te asigur că promisiunea producătorului e una confirmată de bicicletă.

by Seba


Vezi detalii

Sponsori & Parteneri