Croația și lecția de istorie

Când vorbim despre Croația, majoritatea se gândește la zona de litoral, calitatea serviciilor, a infrastructurii rutiere… într-un cuvânt: turismul. Puternic dezvoltat în ultimii ani, mai ales în zona de coastă a peninsulei, se pare că această activitate are un aport de peste 60% din PIB-ul croat. Hm! Impresionant am putea spune! Recunosc că nu m-am documentat cu privire la această țară înainte de a pleca în călătorie, cercetarea mea oprindu-se undeva prin Italia.

Așa că au început să intervină cunoștințele acumulate în timp din școală, dar care par să nu se fi asimilat cum trebuie din simplu fapt că nu m-a interesat în mod particular Croația. Ce rămâne de făcut în cazul acesta este să mă așez confortabil în șa și să încep să casc ochii, cine știe, poate mai învăț ceva!

Coasta Adriaticii se diferențiază aici destul de mult față de cea a vecinilor italieni: ca organizare, servicii și logistică, croații având o abordare mult mai germanică. Lucru care a făcut din zona litoralului o afacere eficientă.

Influențele balcanice nu întârzie să apară și primul loc în care observăm acest lucru este și locul în care petrecem cel mai mult timp: pe șosele. Acestea devin mai înguste, mai rarefiate și odată cu asta, mai puține sau deloc variantele care ocolesc zonele înalte și implicit cățărările. Deși lipsită de munți înalți, Croația funcționează pe sistemul deal-vale, iar singurele șosele care suferă puțin din cauza diferenței de nivel sunt autostrăzile care pentru biciclete sunt interzise.
Însă, mai importantă decât asfaltul este mâncarea. O, da! Mâncarea are în sfârșit gust ca acasă și atunci când mănânci, te saturi și nu scoți o căruță de bani din buzunar.

Dar dincolo de coastă sau mâncare, Croația mai are și oameni. Poate sună aiurea spus așa, dar gândiți-vă că vine din partea cuiva care a simțit lipsa acestei prezențe timp de mai bine de 30 de zile sau 2.500 de kilometri și care obișnuiește să pedaleze solitar și cu ochii în pământ atunci când și-a propus o destinație. Deși în tot acest timp am traversat țări, culturi, locuri pline de conținut, farmec și trecut, chiar dacă nu sunt singur în acest voyage, ceva tot îmi lipsește. În toți acești kilometri am ajuns la o concluzie: oricât de îndrăzneață, de palpitantă sau exuberantă pare această călătorie, pentru cei de acasă nu înseamnă nimic atunci când simți că nu ai cu cine să o împarți.

Numai că intâmplarea ni l-a scos în cale, la sfârșitul unei zile nu neapărat interesante, dar cu eterna dilemă: “Unde dormim în seara asta?”, pe Damir, un băiat de 25 de ani care ne-a întrebat de unde venim și unde vrem să mergem. Așa a aflat el că ne căutam loc de căzut lați pentru noaptea în cauză, prin urmare ne-a invitat la el, pe modelul “couch surfing”. Fluență în engleză și de aici lucrurile au curs natural. Deschis și relaxat, ne-a oferit un colț și saltele să dormim în casa lui veche, dar foarte prietenoasă. După cum ar spune ai noștrii: “Omul sfințește locul”. Aveam în față un exemplu elocvent.

A urmat o vizită la pub-ul lui preferat, unde am cunoscut-o și pe prietena lui, Anja. De aici au curs muzica bună (pe rând, piese de la Rush, Zappa, Led Zeppelin și alte nume mari), povestiri, râsete, halbe de bere și a fost prima oară când am simțit micul nostru trianon complet relaxat. Prima oară când l-am văzut pe Laur – de altfel discret și sobru – zâmbind mai mult de 10 secunde, fără a avea un motiv, iar Seba din nou în elementul lui, în centrul atenției, povestind eternele fabule despre un băiat din zona Transilvaniei și aventurile lui. Iar eu m-am surprins de multe ori zâmbind, tot fără motiv, din simplul fapt că a fost prima seară a călătoriei noastre când m-am simțit într-adevăr liniștit.

Discuțiile au continuat la Damir acasă, pe fundal de electro-jazz, cu poze din călătoria noastră, locuri de văzut în Croația, fasole cu cârnați și clătite. Aș fi vrut să nu mai închid ochii și să stau la povești despre ture, oameni, locuri și peripeții cu acești doi necunoscuți care ne-au primit alături de ei fără niciun fel de ezitare și pe care am avut impresia că îi cunosc de o viață.

Cu greu am pornit ziua următoare la drum. După ce ne-am planificat direcția generală către graniță, ne-am pus agale în mișcare.

Având în minte imaginea celor doi oameni frumoși pe care îi lăsăm în urmă, drumul nostru pornește spre regiunea Slavonija. Izolez orice zgomot de fond și pornesc înregistrarea scurtei lecții de istorie pe care o primisem cu o seară înainte. Vremea e răcoroasă și umedă. A plouat ceva mai devreme și peisajul rural începe să semene cu poveștile pe care le auzisem. Pedalez mai încet, ca de obicei, dar undeva în față, de unul singur pe o șosea cu trafic puțin și case răzlete. Una nouă, una veche… una nouă, una veche. Și încerc să discern ce văd: “Veți observa multe case vechi abandonate în Slavonija”, îmi zicea Anja. “Între ’91-’95, în timpul războiului, aici au fost bombardamente”. Și odată corelată imaginea cu vocea de fundal, cicatricile dezbinarii Yugoslaviei începeau să se arate: sate întregi cu clădiri vechi, abandonate, unele din ele mormane de cărămizi, altele încă în picioare, dar ciuruite de gloanțe. Printre ele, răsfirate, case noi din cărămidă, netencuite și toate arătând la fel și purtând undeva într-un colț insigna Uniunii Europene și a programului de reconstrucție. Acum realizez cum e să retrăiești în ritm de pedală, istoria recentă a unor popoare zbuciumate de un război inutil și nefavorabil nimănui: “Slovenija s-a desprins prima”, îmi spunea Damir. “Avea o importanță strategică nesemnificativă pentru sârbi. Apoi a urmat Croația, însă în Bosnia și Slavonija, dar mai ales în Vukovar, au fost cele mai grele lupte”. Cuvintele curg și odată cu ele aud în minte o piesă de-a lui Roger Waters inspirată de aceleași evenimente. Simt cum mi se umezesc ochii; este o liniște cumplită și ca într-o scenă apocaliptică, din câte o curte mai răsare câte un copil jucându-se de unul singur, fără urmă de adult în jur.

Înaintez constant prin ceea ce pare “cea mai suprarealistică” stare ce am avut-o urmărind un documentar despre evenimente pe care lumea ar vrea să le șteargă din istorie. Istorie pe care am retrăit-o și eu, foarte pe scurt, prin cuvintele simple ale unor oameni sinceri și imaginile ușor umezite ce mi le redă retina.
Mă gândesc la ai noștri, la decembrie ’89, la cel mai important eveniment istoric pe care l-am trăit și pe care l-am înțeles mai bine aici, într-o țară străină, pedalând…

Ziua noastră se termină în Lipik, unde din vorbă în vorbă ajungem într-un apartament închiriat al unei doamne tare simpatice, cu care ne-am înțeles doar prin semne. Apartamentul se afla într-un bloc comunist, plin de urme de gloanțe pe pereți, pe ușile garajelor sau uși de pe scara blocului. O atmosferă ciudată pentru un outsider, o combinație de teamă cu o senzație de liniște.

Odată cazați, îmi vărs bagajele lângă pat și urc două etaje mai sus să plătesc. Mă întâmpină soțul doamnei, pe care cred că îl cheamă ca pe mine, dar pronunțat invers. Sunt încă în hainele ude de bicicletă, iar ei mă obligă să intru și să iau un loc până vine fiul lor care știe ceva engleză. Eu zic că nu, sunt ud, ei zic că da. Nu am cu cine să mă înțeleg așa că cedez. Privesc sufrageria și uit brusc unde mă aflu. Am senzația că lângă mine e tata care se uită la TV pe canale sport, iar mama mă întreabă dacă vreau ceva dulce. Mă trezește brusc soneria. A venit fiul și în sfârșit ne înțelegem. Stabilim ce și cum, plătesc, apoi îi spun băiatului: “Locul ăsta îmi aduce aminte de casă. Parcă aici am crescut și eu. Spune-le asta, te rog, alor tăi!”. Mă privește uimit, îi spun de unde sunt, apoi salut politicos și ies repede până nu mă apucă și mai tare dorul de casă sau alte stări pe care nu vreau să le afișez.

Lecția mea de istorie se încheie aici, cu o concluzie simplă și înfiorătoare: în spatele unor pereți ciuruiți de gloanțe trăiesc oameni ca mine și ca tine, cu o bunătate neclintită de timp sau război. Oameni care nu vorbesc aceleași cuvinte ca noi, dar folosesc același limbaj al sufletului. Îmi aduc aminte și de noii mei prieteni croați – Anja și Damir – și-mi răsună în minte ultimul vers din piesa lui Waters:

“Each small candle lights a corner of the dark”.

Echipamente

Koga WorldTraveller



Atunci când am văzut prima oară o Koga WorldTraveller m-am îndrăgostit pe loc de ea. Și am știut că e doar o chestiune de timp până când voi avea una.

Au trecut doi ani de atunci. Azi sunt mândrul posesor al unei biciclete perfecte. Producătorul mi-a promis că bicicleta Koga este simbolul bicicletei perfecte. Iar în cei peste 1.000 de kilometri făcuți până în momentul în care a fost scris acest text, nu pot decât să te asigur că promisiunea producătorului e una confirmată de bicicletă.

by Seba


Vezi detalii

Sponsori & Parteneri