Cele două Croații. În două părți. (II)

Am dezbătut mult între noi dacă să scriem despre această parte a călătoriei, care nu e chiar veselă. Dar am decis că face parte din poveste, că nu putem ignora ceea ce vedem și simțim. Ne place sau nu, drumul ne duce printr-o zonă în care acum 22 de ani, Croația își câștiga independența într-unul din cruntele războaie din fosta Iugoslavie. Nu am cum să închid ochii, să trec cu bicicleta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și să pretind că nu mă mișcă, să-mi reprim emoțiile. O să le las să curgă prin vârfurile degetelor și să se aștearnă în scris.

Ziua 33. Ivanić Grad – Lipik.
(85,6 km; 18,6 km/ h)
Am dormit la Damir, gazda noastră din Ivanić Grad, un băiat foarte de treabă, apărut providențial, să ne ofere adăpost peste noapte. Bem o cafea și ne luăm la revedere. Îl invităm în România, unde mi-ar plăcea să-i fiu gazdă, la rându-mi. Ne promite că ținem legătura și că sigur, cândva, nu se știe când, ne vom revedea.

Ieșim din oraș și pornim către Lipik. Sunt în continuare impresionat de povestea lui. Mi se pare șocant de recent, nu-mi iese din minte, nu pot să mă concentrez la drum, nu pot să vorbesc. Amintirile mele atât de vii de la revoluție sunt floare la ureche față de ce a văzut și a trăit băiatul ăsta.

În a doua jumătate a traseului începem să descoperim singuri secretele celei de-a doua Croații.
Întâi un șir de sate cu case aproape identice, din cărămidă roșie, unele gata construite, altele neterminate încă. Poartă aproape toate o siglă mică cu stelele UE. Asta înseamnă un singur lucru: casele au fost distruse, iar acum, cu ajutorul unor programe europene, se ridică de la zero, că de consolidat nu pare să fie vorba. Peisajul este apăsător, mă simt tensionat, emoționat, iar starea îmi este și mai mult accentuată de vremea mohorâtă.
Ajungem în Lipik unde zidul bisericii poartă încă urmele gloanțelor. Lângă, un perete ciuruit este acoperit parțial de un poster mare, care anunță concursul de streetball de săptămâna viitoare. Un contrast puternic între vechi și nou. Mergem pe strada Maria Tereza, unde pe stânga vedem o ruină, iar pe dreapta pereții distruși ai unei case abandonate. Mai sus un pic, un hotel de lux, într-o clădire veche, dar recent consolidată și renovată. Ajungem la niște blocuri de locuințe, unde vom sta într-un apartament în regim de pensiune, pentru o noapte. Fața blocului arată de parcă ieri a fost atacată, tabla garajelor, străpunsă de asemenea de gloanțe. Și totuși asta s-a întâmplat acum 20 de ani, dar mă simt de parcă aș fi chiar eu, acum, în mijlocul războiului.

Înainte de culcare citesc ore bune despre ce s-a întâmplat aici, despre războaiele teribile din fosta Iugoslavie, lucruri care nu m-au interesat în mod special până acum și pe care, probabil că le-aș fi ignorat dacă nu treceam pe aici. Aflu de asediul de la Vukovar, cea mai grea bătălie a croaților cu sârbii. Deși nu este neapărat în drumul nostru, decidem să facem un mic ocol și să trecem să vedem acest oraș, complet distrus în 1991.

Ziua 34. Lipik – Slavonski Brod.
(102,4 km; 19,3 km/ h)
Pozăm cicatricile războiului de acum 20 de ani. Demult, dar parcă extrem de recent totuși. Case goale, pereți ciuruiți, ruine, alternează cu case noi, hoteluri, vitrine de magazine, filiale de bănci. Ajungem în Pakrac, unde peisajul se repetă.

Din Pakrac, drumul traversează Munții Slavoniei, iar următoarea localitate se află la 55 de km. Deși un drum frumos, nu trece mult până să ne întâlnim cu primul sat abandonat și monumente comemorative. Am zărit într-unul din sătuce, pe marginea drumului, o bătrânică ce își îngrijea grădina casei. O casă dărăpănată, pe jumătate distrusă, iar din ceea ce părea a fi fost un hambar cândva, au rămas patru pereți de cărămidă și ăia dărâmați. Nu pot să mă gândesc decât că bătrânica aceea s-a întors după razboi la casa ei, pe care a găsit-o așa și pe care n-a avut cum s-o repare și nici cu ce. Și-a reluat viața de unde a lăsat-o.

Pe următorii kilometri, zărim când pe stânga, când pe dreapta drumului, semne de avertizare de teren minat. Ne spusese Damir cu o zi înainte că nu s-au curățat toate zonele de mine și că au mai rămas din timpul războiului. Și cică, unii croați mai întreprinzători au furat semnele de avertizare ca să le pună pe propriile terenuri agricole. Ingenioasă formă de pază.

Oprim pentru o pauză scurtă și un suc la un fel de han în construcție. Găsim doi oameni, probabil proprietarii. Suntem singurii clienți și intrăm în vorbă cu ei, mai ales că unul dintre cei doi înțelege și vorbește cât de cât engleza. Le spunem ce facem și de unde venim. Ne întreabă pe unde mergem mai departe. Când le zicem că ne îndreptăm spre Vukovar, unul din ei își duce mâna la inimă și bate puternic cu pumnul în piept. Ne zice că este orașul lui de suflet. Nu știm exact ce să înțelegem din asta, dacă acolo s-a născut, a luptat în război sau cine știe, a pierdut pe cineva. Nici nu întrebăm, dar simt din nou nodul în gât și golul în stomac. Nu știu de ce totuși trăiesc atât de intens bucata asta de traseu. Sunt puternic impresionat de oamenii de aici și de timpurile prin care au trecut. Simt compasiune și respect pentru ei.

Coborâm spre sud, spre Slavonski Brod, la granița cu Bosnia, unde vom înnopta.

Ziua 35. Slavonski Brod – Vukovar
(108,8 km; 19,1 km/ h)
Continuăm drumul prin Slavonia de est. Trecem prin Dakovo și Vinkovci pentru a ajunge mai spre seară în Vukovar, pe malul Dunării, la granița cu Serbia. Nu vreau să intru în detalii, pentru că și așa am scris poate prea mult pe această temă, dar dacă doriți, puteți citi singuri despre asediul orașului din 1991 și grozăviile petrecute aici. Există și niște documentare pe acest subiect. După 87 de zile de luptă, Vukovar, oraș important strategic este cucerit de sârbi și timp de șapte ani rămâne un oraș fantomă, complet distrus. Reconstrucția lui a început în 1998, odată cu instaurarea definitivă a păcii și reîntoarcerea acasă a refugiaților. Acum mai păstrează relativ puține urme ale războiului, lăsate probabil intenționat, spre neuitare. Centrul este încă în mare parte un șantier.

Undeva, la geamurile unei case în ruină, au crescut flori. Culoare pe un fundal gri și prăfuit, viață peste moarte. Astăzi, după 15 ani, Vukovar, încă se reface.

Ziua 36. Vukovar – Ilok.
(49,7 km; 13,4 km/ h)
Continuăm vizita prin oraș și ne urnim cu greu. Ne propunem o zi scurtă, de doar 40 de kilometri, până în Ilok, cel mai estic oraș croat, recunoscut internațional pentru vinurile produse în zonă. Este mic și cochet, cu o cetate medievală în centrul său și o cramă unde am degustat specialitățile locale.
Surprindem o nuntă mare, cu alai spectaculos, aflăm că se însoară fiul fostului ministru al agriculturii. Deci oaspeți de vază, se pare.
Înnoptăm într-un camping pe malul Dunării, unde găsim o gașcă de vreo 15 bicicliști trecuți de a doua tinerețe, aflați la capătul unui traseu de o săptămână pe biciclete. Ne primesc cu aplauze, ne invită să ciocnim un pahar cu ei, să le povestim ce facem și să ne povestească la rândul lor despre ei. Sunt dintr-un club ciclist din Karlovac, Pedala Laganini pe numele său, și fac regulat trasee de genul ăsta. Le-am câștigat pe loc respectul când le-am spus de Traversarea noastră prin Alpi. Stau la foc, discută din ce în ce mai aprins, pe măsură ce crește consumul. Apoi încep să cânte. Îmi amintesc de focurile de tabără și cântecele de munte.

După câteva zile destul de apăsătoare și contemplative, ultima zi în Croația îmi readuce zâmbetul pe buze. Mi-am amintit încă o dată cât de neprevăzută poate fi viața, cât de ușor se pot schimba destine și, cel mai important, cât de mici și de inutile sunt grijile și problemele pe care de cele mai multe ori ni le facem. Mi-am mai reamintit să fiu recunoscător pentru ceea ce am și pentru viața pe care o duc.

Asta a fost Croația, cu o parte turistică, înfloritoare și cu o a doua parte mai puțin spectaculoasă, dar umană, cu o poveste tristă, impresionantă.

Urmează Serbia pe care o vom traversa în maxim trei zile și apoi acasă, pe melegurile noastre.
Ne reauzim curând!

Echipamente

Koga WorldTraveller



Atunci când am văzut prima oară o Koga WorldTraveller m-am îndrăgostit pe loc de ea. Și am știut că e doar o chestiune de timp până când voi avea una.

Au trecut doi ani de atunci. Azi sunt mândrul posesor al unei biciclete perfecte. Producătorul mi-a promis că bicicleta Koga este simbolul bicicletei perfecte. Iar în cei peste 1.000 de kilometri făcuți până în momentul în care a fost scris acest text, nu pot decât să te asigur că promisiunea producătorului e una confirmată de bicicletă.

by Seba


Vezi detalii

Sponsori & Parteneri