Cele două Croații. În două părți. (I)

După Italia, planul era să facem un mic ocol spre sud, să vedem un pic din coasta adriatică a Croației, pentru ca mai apoi să ținem drumul cât se poate de drept spre casă. Peninsula croată Istria o consideram ultimul punct de interes turistic al traseului nostru, iar restul de kilometri rămași, doar o numărătoare inversă până acasă. Am depășit jumătatea traseului ca timp alocat și ca distanță, iar din rezervele financiare ne-a rămas mai puțin de o treime, ceea ce impune niște măsuri de reducere a cheltuielilor. Cu lucrurile astea în minte plecăm spre Slovenia și începem periplul prin Europa de Est.

Ziua 27. Lazzaretto – Portorož (Slovenia) – Poreč.
(93,5 km; 15,9 km/ h)
Intrăm în Slovenia imediat, dat fiind că am dormit foarte aproape de graniță. Suntem în egală măsură curioși, dar și stresați despre cum ne vom descurca în zona asta. Nu pricepem o boabă din limba lor, rețeaua de drumuri pare ceva mai sumară, iar legendele spun că sârbii și croații sunt oameni mai hotărâți, cu fitilul scurt. Adică să nu li se pară ceva suspect la tine, că ai încurcat-o. Ne propunem să zâmbim mult, să fim politicoși și mai ales, dacă în trafic ni se întâmplă să avem de împărțit ceva cu cineva, să nu gesticulăm și să vociferăm cum ne-am mai surprins făcând-o în unele cazuri până acum.

Luăm la pedalat primele delușoare slovene și după deja câteva bâlbe de orientare, ajungem în Koper, unde GPS-ul ne trimite pe niște urcări nu tocmai ușoare. Renunțăm la GPS și folosim Google Maps.

După o serie de urcări și respectiv, coborâri, ajungem în Portorož, localitate de referință pentru industria de publicitate din România, datorită festivalului anual Golden Drum, ce are loc la fiecare început de octombrie. Luăm prânzul și pornim către granița cu Croația. Toată coasta Sloveniei se întinde pe vreo 30 de kilometri din care mai avem vreo 10 până la punctul de frontieră.

Trecem în Croația, unde ni se verifică pentru prima oară pașapoartele și ni se pun câteva întrebări de rutină. Primim felicitări pentru ce facem.

După câțiva kilometri, ni se dezvăluie încet încet prima din cele două Croații. Panouri cu zeci de indicatoare te îndrumă spre stațiuni, puncte de cazare, hoteluri, campinguri, casinouri, plaje și restaurante. Mașinile cu număr de Germania și Austria parcă sunt mai dese aici decât cele ale localnicilor.
Turismul este principala sursă de venit a Croației și se observă cu ochiul liber că au investit mult sau mai bine zis au dat voie altora (adică nemților) să pompeze bani și să crească regiunea. Asta este Croația bogată, prosperă, care produce bani.

Ne oprim un pic în Novigrad și apoi în Poreč. Orașele frumoase, arhipline. E drept, e și weekend, dar nu cred că asta se pune la socoteală.
La câțiva kilometri de Poreč ne oprim într-un camping foarte mare, la marginea mării, un adevărat oraș de vacanță, cu mii de corturi, rulote și căsuțe mobile și șanse reale să te și rătăcești dacă nu ești atent.

Ziua 28. Poreč – Mošćenička Draga.
(86,4 km; 16,5 km/ h)
De pe o coastă pe alta. Din vestul Istriei, pe latura de est. Deși am fi vrut să pedalăm pe întreaga coastă a peninsulei, până în, mă scuzați, Pula, am socotit că mai bine traversăm pe la jumătate și mai recuperăm în felul ăsta o zi de mers plus niște bani cheltuiți. Drumul de traversare este extrem de frumos, pe niște dealuri relativ pustii, prin niște păduri, pe șosele secundare, neaglomerate. Te bucuri de liniște, de aerul curat, de peisaje.

Ziua 29. Mošćenička Draga – Rijeka – Delnice.
(76,8 km; 14 km/ h)
Pornim spre nord, ocolim Opatija și intrăm în Rijeka, de unde vom urma direcția Zagreb, unde ne făceam calculele că am putea ajunge în două zile. După un prânz la un han de pe marginea drumului, unde ne întâlnim prima dată cu mâncare care mai seamănă cu a noastră (respectiv ciorbe și multă carne cu cartofi prăjiți), începem din nou să urcăm. Pe partea sudică a muntelui, pe care urcăm noi, orientată spre mare, e cald, vegetația uscată, solul arid. Imediat ce trecem pe versantul celălalt, întâlnim păduri și vegetație bogată, mai ca la noi… Bradu-i brad, nu arbust țepos, pădurea, pădure, nu o încrengătură de uscăciuni, așa cum e în zona mediteraneană. Seamănă mult cu zonele noastre de munte.

Vremea se strică. Se anunță ploaie zdravănă, furtuni serioase pentru următoarele trei zile. Ajungem în Delnice, o stațiune mititică unde ne cazăm la o pensiune. Întâlnim o familie din Craiova, cazată în aceeași casă. Nu prea le vine a crede că venim tocmai din Franța și mergem până în România.

Ziua 30. Delnice.
Stăm pe loc din cauza vremii. O pauză ne prinde bine după urcarea de ieri. În afară de o plimbare prin stațiune și niște cumpărături de la magazin, nu am făcut nimic. După multe zile am mers pe bicicletaă fără bagaje și era să cad. Bicicleta mea trage stânga, abia pot să-i controlez direcția. Probabil că din cauza greutății inegale a genților de pe roata din față, mențineam echilibrul bicicletei prin forța brațelor. Acum, fără bagaje, involuntar, mușchii mâinii trag de bicicletă în direcția în care s-au obișnuit. O senzație foarte ciudată și pentru minute bune, absolut incontrolabilă.
Familia din Craiova, de la noi din pensiune pleacă azi, iar în locul lor se cazează o familie din Satu Mare. Suntem peste tot :)

Ziua 31. Delnice – Karlovac – Jastrebrasko.
(112,5 km; 17,9 km/ h)
Vreme proastă în continuare, dar nu mai așteptăm. Deocamdată nu plouă, dar nici mult nu mai e. Și pentru că Murphy nu doarme, după ce începe să plouă, Andrei face pană la bicicletă, într-o zonă de munte, relativ pustie. Relativ, pentru că la câțiva kilometri se află totuși un sat unde sperăm să ne putem adăposti și să putem schimba camera cu probleme. După vreo două ture de umflat roata și mers până se dezumflă, găsim o căsuță cu un nene pe prispă care ne lasă să ne facem reparațiile la adăpost.

Trecem prin Karlovac în mare grabă, datorită norilor de furtună care se îndreaptă spre noi din stânga. Se vede ploaia în depărtare. Băgăm viteză, sperăm că nu ne prinde. Drumul face dreapta, unde cerul e mai senin. Pedalăm în continuare, creștem ritmul. Aproape am scăpat. Dar nu, avem parte de o ploaie scurtă, dar torențială. Până să ne adăpostim, eram deja leoarcă. Am stat cu încălțările ude trei zile.

Începem să ne interesăm unde putem sta. O vânzătoare dintr-un magazin ne trimite la Pensiunea Kolarić la care ajungem târziu, pe noapte, după vreo 3 kilometri parcurși printr-o pădure, pe un drum lăturalnic, o senzație nu tocmai plăcută. Kolarić este de fapt o cramă, cu etichetă proprie de vinuri și care oferă locuri de cazare pentru turiști. Arată foarte bine și are prețuri mai mult decât decente. Croații sunt pricepuți la turism. Au multe pensiuni și apartamente pe care localnicii le pun la dispoziția turiștilor. De asemenea, punctele de cazare și cele de interes turistic sunt foarte bine semnalizate.

Ziua 32. Jastrebrasko – Zagreb – Ivanić Grad.
(83,8 km; 16,2 km/ h)
Drumul spre Zagreb, monoton, trafic greu, gropi și denivelări. Identic cu aproape oricare drum de la noi din țară. Facem o mică pauză la terasa unui complex comercial de la intrarea în oraș. Ne întâlnim cu “pițipoance de mall” și “băieți de bani gata”, în varianta croată. Deși e o zi din timpul săptămânii, pare că nimeni nu muncește, ci sunt toți la suc și cafea la mall. La fel, izbitor de românesc.

Vizităm în fugă centrul, unde și mâncăm și mergem mai departe. Vremea din ultimele zile ne-a cam încetinit, iar acum începem să facem calcule serioase legate de numărul de kilometri, zile și bani pe care ni-i mai permitem în călătoria noastră.

Drumul de ieșire e lung de nu se mai termină și mai nasol ca cel de intrare. Am observat din Zagreb și până acum, că șoferii croați abuzează foarte mult de claxon. Claxonează orice și pe oricine. Vin din spate, claxonează ca să te avertizeze, vin din față, claxonează ca să te salute. Intră în intersecție, claxonează, văd pe cineva cunoscut, din nou claxon. Iar în localitățile mici, unde se cunosc toți cu toți, iese mare hărmălaie.

Ne propunem să stăm în Ivanić Grad, un orășel ceva mai răsărit, unde pare că există un motel. Găsim o dărăpănătură de motel, care culmea, este ocupat în totalitate. Mai întrebăm în stânga și-n dreapta unde am putea să stăm peste noapte, dar fără succes. Varianta cort încercăm s-o evităm, pentru că se anunță, din nou, furtună. Și uite așa, stând noi în fața supermarketului din care tocmai ne cumpărasem una-alta și încercând să găsim soluții, se apropie de noi un tip, care ne întreabă de unde suntem și încotro ne ducem. Îi spunem că ne căutăm un loc de stat peste noapte și fără să stea pe gânduri, ne invită la el acasă, la nici 200 de metri de locul în care ne aflam.

O cameră ca de cămin, dar ceva mai mare, o saltea pe jos, o canapea și o măsuță cu un calculator. Desene pe pereți, lumină de la o veioză. O debara cu de toate, o bucătărie îngustă și o baie în paragină, plină de sticle, completează imaginea acestui studio mic, dar cald și cu personalitate, în care locuiește Damir, pentru că așa îl cheamă. Are vreo 25 de ani, vorbește fluent engleza, e pasionat de biciclete, iar când am ajuns noi tocmai ce își aștepta prietena, Amija, ca să se uite împreună la un meci de fotbal.

Nu s-a mai uitat nimeni la meci și am stat cu toții la o terasă din apropiere. Am vorbit mult, vrute și nevrute, despre noi, despre ei, despre România, despre fotbal și chiar politică, pentru că Amija, prietena lui Damir, este fiica ex-ministrului justiției din Croația, în funcție până acum vreun an, când partidul din care făcea parte tatăl său a pierdut alegerile.

Dar un singur subiect mi-a rămas și probabil că-mi va rămâne viu în minte mult timp de acum încolo. Curiozitatea mă împinge să întreb despre războiul din fosta Iugoslavie, o întrebare al cărei răspuns ascunde însă, o impresionantă poveste de viață. Damir începe să ne vorbească, dar parcă nu mai vorbește cu noi, ci doar rememorează cu voce tare, privind în gol.

Era mic atunci, dar aude și acum zgomotul exploziilor. Bombele vizau fabrica din apropiere, iar câteva au ratat ținta. Casa lor a fost distrusă, dar el și familia lui au scăpat ca prin minune. Mulți alții nu au avut același noroc. Deja nu mai pot să zic nimic. Simt țurțuri pe șira spinării, un nod în gât și un gol în stomac. Ne mai spune că în partea asta a Croației, în Slavonia, s-au dus lupte grele și că traseul pe care ni l-am ales, ne va purta prin zone care încă păstrează dovezi ale războiului de independență din 1991.

Ne întoarcem acasă, Andrei prepară niște clătite, iar Damir și Amija, fasole cu cârnați. Totul completat cu bere și discuții până târziu în noapte.

Adorm cu gândul la cea de-a doua Croație, de care ne-a zis Damir, mai puțin atractiva pentru turiști, mai săracă, mai tristă, care-și linge încă rănile războiului. O imagine deja apăsătoare pentru mine.

Ne imaginam un contrast puternic față de Croația de până acum, dar nu știm încă la ce să ne așteptăm. Vom pedala și vom vedea!

Revenim curând!

Echipamente

Koga WorldTraveller



Atunci când am văzut prima oară o Koga WorldTraveller m-am îndrăgostit pe loc de ea. Și am știut că e doar o chestiune de timp până când voi avea una.

Au trecut doi ani de atunci. Azi sunt mândrul posesor al unei biciclete perfecte. Producătorul mi-a promis că bicicleta Koga este simbolul bicicletei perfecte. Iar în cei peste 1.000 de kilometri făcuți până în momentul în care a fost scris acest text, nu pot decât să te asigur că promisiunea producătorului e una confirmată de bicicletă.

by Seba


Vezi detalii

Sponsori & Parteneri