Acasă

Număr zilele pe care le mai avem până în România. Mi-e dor de țară, mi-e dor de casă, de prieteni. Nu am fost
niciodată plecat mai mult de zece zile din țară și nici nu am fost departe de familie pentru o perioadă așa lungă.
Mi-e străină depărtarea.
Ne mai despart vreo 200 de kilometri până la intrarea în țară, dar până acolo mai avem
de trecut Serbia, pe care alegem să o străbatem în viteză. Renunțăm la Belgrad, inițial în planul traseului și
decidem să intrăm în țară pe lângă Timișoara.

Ziua 37. Ilok – Novi Sad.
(55,5
km; 17,4 km/ h)

Ilok e la câțiva kilometri de granița sârbă, așa că părăsim repejor Croația și ne
apucăm serios de pedalat prima parte a Serbiei. Câmpie multă, drumuri proaste, căldură mare, plictiseală pe două
roți. Asta până ajungem în Novi Sad, imediat după prânz, unde plictiseala dispare și este înlocuită de uimire.
Oriunde te uiți vezi ceva interesant, pe stânga, pe dreapta, în centrul vechi sau pe străduțe mai discrete. Nu îți
trebuie mult să-ți dai seama că Novi Sad e un oraș frumos, iar frumusețile orașului nu sunt numai clădirile,
statuile, fântânile arteziene și mai știu eu ce alte obiective turistice, ci și oamenii (adică femeile, că bărbații
nu i-am studiat așa mult).

Pe malul celălalt al Dunării se află orașul vechi, cu o superbă cetate medievală,
dar parcă insuficient pusă în valoare. Nu putem să nu ne gândim cum ar fi amenajat și exploatat francezii o asemenea
resursă turistică. Seara ne prinde pe străzi, dar nu întârziem mult. Mâine, dacă totul merge bine, vom ajunge în
România.

Ziua 38. Novi Sad – Jimbolia.
(113 km; 18,3 km/ h)
La
micul dejun, în micuțul, dar elegantul hotel unde am înnoptat, auzim vorbindu-se română. Le spunem că suntem cu
bicicletele. “Voi sunteți cei trei care travesează toată Europa? Am auzit de voi!”. Zâmbim mândri, ne umflăm în pene
ca niște vedete internaționale ce suntem. “Stai să vezi în România!”, îi zic lui Seba, convins deja în urma acestei
întâlniri că mii de oameni ne vor aștepta la graniță, în urale și aplauze, că vom împărți autografe și vom face
fotografii la solicitarea fiecărui fan care ni se va arăta. Nu a fost cazul.

Plecăm din Novi Sad spre
următorul obiectiv. După 50 de kilometri în linie dreaptă, ajungem la Zrenjanin, ultimul oraș înainte de a părăsi
Serbia, unde luăm prânzul într-o locație tradițională, amenajată cu foarte mult bun gust. Mobilierul, canapeaua,
scaunele și decorațiunile, totul te face să te simți ca într-o casă, nicidecum într-un loc public. De fapt, în
traducere, dacă am înțeles bine, locul se cheamă “Cârciuma din căsuță”.

Ne sfătuim și calculăm variantele de
intrare în țară. Foeni pare mai aproape, dar sunăm în țară și aflăm că aici granița e închisă și că, de fapt, e un
punct de trecere a frontierei deschis doar în anumite perioade ale anului. Luăm hotărâți drumul către Jimbolia.

Din nou câmpie, din nou nimic de văzut, din nou plictiseală maximă. Nu vezi decât câmp, sărăcie, gropane, silozuri
și niscai pomi pe margine, din când în când. Pun muzică pe telefon și merg mai departe. Simt niște dureri la
piciorul stâng, dar suportabile. Mersul prin câmpie, monotonia, solicitarea în ritm constant a acelorași grupe de
mușchi, lipsa variațiilor cât de mici ale reliefului, îmi provoacă durere. Pare poate ciudat că acolo unde e mai
ușor, pentru mine este îngrozitor.

Ajungem seara la graniță. Ne cuprinde un sentiment de euforie și un zâmbet
tâmp ni se afișează pe față. Un băiat dintr-o gheretă, care vinde rovignete, ne întreabă de unde venim. “Franța!”,
îi zicem în treacăt, sperând totuși că ne crede și nu că-l luăm la mișto. Ne oprește și vine spre noi alergând.
“Dați-mi voie să vă strâng mâna! Vă felicit, mi se pare extraordinar ce faceți!”. Nu îmi este foarte clar motivul
sau motivele pentru care, fără a fi în vreun fel pasionați de bicicletă, fără a înțelege cu adevărat ce înseamnă un
astfel de parcurs, reacțiile celor din jur sunt în unanimitate de admirație și respect. Nu pot să spun că nu mă simt
măgulit și că nu sunt conștient că ceea ce facem noi nu e chiar la îndemâna oricui, dar totuși sunt ușor nedumerit.
Poate o să aflu până la final.

Mergem încet spre Jimbolia, încă 3 kilometri. Savurăm intrarea în țară.
Aceeași câmpie, dar alt sentiment, același peisaj monoton, altă energie. Suntem acasă!

Vorbim la telefon,
anunțăm pe Facebook intrarea în România. Mesajele se succed. “Mai aveți puțin”, “Practic ați încheiat”, “În câteva
zile ați și ajuns în Vamă”. Pare că traseul s-a terminat. Pare că fără să vrem, a fost împărțit în două: de la
Atlantic până în țară și restul, o formalitate. Presiunea crește, simt dezamăgire acasă când anunț că totuși mai e
mult și nu puțin și că cele câteva zile sunt minim 10, adică, pe scurt, aproape un sfert din întregul traseu, și ca
timp și ca distanță. Vreo 900 de kilometri. Suntem aproape, dar totuși departe.

Ziua 39. Jimbolia –
Timișoara.

(44,7 km; 24,8 km/ h)
Cei 44 de kilometri din Jimbolia în Timișoara,
aproape că nu i-am simțit. Vântul din spate ne-a ajutat să scoatem pe bucata asta cea mai mare viteză medie de până
acum, așa că într-o oră și jumătate ne-am înființat în fața sediului SafeFleet, să-i salutăm pe prietenii și
partenerii noștri de acolo. Am luat prânzul împreună, am povestit de pe drum, ne-am simțit bine. O să rămânem peste
noapte în Timișoara, probabil ultimul respiro mai serios până la final.

Ziua 40. Timișoara -
Făget.

(104,4 km; 19,4 km/ h)
Începem să împărțim în etape traversarea
României. Să coborâm spre sud, pe Valea Jiului sau pe Valea Oltului, nu vrem, de frică. Și oricum, în sud nu vom
avea decât câmpie. Să mai deviem pe niște drumuri de munte, ne e teamă că ocolim destul de mult și că un efort mare
pe final de tură nu pare o chestie foarte înțeleaptă. Timp mai e până pe 14 septembrie, când ne-am propus să ajungem
în Vama Veche, dar nu mai e chiar așa mult și oricum ne gândim și la o zi de rezervă în cazul în care vremea sau
altceva neprevăzut ne va ține pe loc.

O să mergem pe la nord de Meridionali, până în Brașov, de unde vom continua spre Vamă prin Întorsura Buzăului, Buzău, Slobozia și apoi drumul vechi spre mare.

Dar deocamdată ne îndreptăm spre Lugoj. Euforia de la intrarea în țară dispare. Apare teama. Drumuri proaste, trafic
greu și în viteză. Simți că oricând ți se poate întâmpla ceva. O bandă pe sens, ceva dealuri și vizibilitate redusă,
camioane în depășire, vitezele mari cu care se circulă, fac din bucata Lugoj – Făget cel mai periculos segment pe
care l-am parcurs până acum.

Ne oprim în Făget, lângă un avion rusesc, scos din uz și transformat în bar. Sub
aripi, terasa, înăuntru, restaurant. Kitsch, nu glumă, dar inedit. Aflăm că un general sau colonel a achiziționat
din Timișoara acest avion scos din uz și l-a “plantat” în curtea casei, aproape de Făget. Dacă treceți pe acolo, nu
aveți cum să-l ratați.

Dormim la cort în curtea singurei pensiuni din zonă, dar care nu mai avea locuri de
cazare. E frig.

Ziua 41. Făget – Orăștie.
(94,4 km; 19,3 km/ h)

Aventura continua pe șoselele noastre. O nouă zi de emoții și noi fire albe de păr, noroc că nu mai am cine știe ce
podoabă capilară. Încep să le dau dreptate tuturor celor care ne-au trimis mesaje prin care ne sfătuiau să avem
grijă la trafic. Am mai circulat pe șosele aglomerate, dar niciodată pe aici și nicicând nu m-am simțit mai
vulnerabil, mai expus. Nu ne arde decât să mergem înainte, cât de repede putem, să trecem de porțiunile periculoase.
Mergem separați, la distanță mare unul de celalalt, pentru a lăsa șoferilor spațiu de manevră și pentru a nu fi toți
trei expuși în același timp, în cazul vreunei întâmplări neprevăzute.

Cu excepția unei porțiuni frumoase pe
niște dealuri, drumul este o goană, o cursă nebună către Deva și apoi Orăștie.
Din cauza stresului și a
concentrării continue, ajungi seara extraordinar de obosit. Ceva de mâncare, două beri și somn.

Ziua
42. Orăștie – Sibiu.

(99 km; 19,6 km/ h)
Astăzi mai apar în plus tronsoane în
construcție, străzi deviate, mai multe camioane și mult mai mult praf. Se muncește de zor la autostrada A1. Cei
aproximativ 90 de kilometri până la Sibiu îi facem în aceeași goană. Practic, este ultima bucată de șosea pe care o
considerăm mai dificilă. De la Sibiu spre Brașov, drumul se mai lățește, apare o porțiune laterală de vreun metru,
suficient cât să pedalăm în siguranță.

După o pană la roata din spate a lui Andrei, aproape de Cristian,
ajungem în Sibiu unde dăm o fugă până la sediul Volksbank pentru o cafea și niște poze cu echipa de acolo.
Seba
se vede cu tatăl lui, venit special de la Mediaș, iar seara, ne uităm la meciul România – Ungaria. Ai noștri și-au
dorit mai mult victoria, după cum ați putut vedea! :)

Ziua 43. Sibiu – Făgăraș.

(83,9 km; 20,5 km/ h)
Ne mai relaxăm, simțim din nou plăcerea de a merge pe bicicletă, de a
te uita și spre dreapta, la peisaje. Ultimele zile le-am pedalat cu capul în pământ, atent la câțiva metri în față,
încordat pe ghidon, concentrat pentru a ține direcția cât mai aproape de marginea drumului și a nu-mi pierde
echilibrul atunci când tirurile trec cu viteză mare prea aproape. Senzația este foarte urâtă, toată bicicleta se
zguduie, iar greutatea mare pe care o port amplifică și mai tare efectul.

Găsim lângă Făgăraș un complex
foarte mare și frumos, probabil al unui baron local, din moment ce ne spune că nu a calculat în cât timp își
recuperează investiția aici și nici nu-l interesează prea tare, pentru că mai derulează și alte afaceri.
Primim
vizita lui Costin, venit hotărât să mai tragem niște material video pe care să-l folosim în comunicare.
În
acest complex drăguț, căldura a mers două ore, iar noi am cam făcut frigul. Deși e vară, dimineața înregistrăm vreo
7 grade Celsius, ceea ce probabil ar însemna vreo 4-5 în timpul nopții.

Ziua 44. Făgăraș -
Brașov.

(83,9 km; 19,3 km/ h)
Din Sercaia am luat drumul spre Râșnov, prin
Șinca și Poiana Mărului. Din nou liniște, trafic redus, peisaje frumoase. Nu avem de parcurs o distanță prea mare,
așa că împreună cu Costin am petrecut ceva timp pentru filmat niscai material video spre amintire, dar și pentru
partenerii noștri. Ce să mai, am fost vedete.

În Brașov este Oktoberfest. Toată lumea pe stradă, la
petrecere. În mod normal nu ratez ocazia de a bea bere, dar simt nevoia să mă odihnesc. Ne cazăm într-un hostel din
buricul târgului, unde citesc pe perete un mesaj frumos: “The best thing about memories is to create them”.
Zâmbesc.

La 9 sunt deja în pat, ascultând niște muzică și făcând calcule pentru zilele următoare. Andrei
scrie un text, iar Seba, rămas prin oraș, primește o vizită surpriză de la București, Dani, Zărnescu și Jazz, the
dog. Mi-ar fi plăcut să le țin companie, dar când am primit mesaj de la Seba, eram deja cu cornu’-n pernă. Ne-om
vedea în câteva zile, în Vamă. Dar până atunci avem de trecut munții, ultimul efort mai mare înainte de final.

Ziua 45. Brașov – Nehoiu.
(89,8 km; 18,4 km/ h)
Sunt cativa kilometri
din Brașov spre Hărman și apoi până la intersecția în care pe dreapta se lasă drumul spre Buzău. Este un drum care
trece prin zona industrială, fără case pe stânga sau pe dreapta.
Și totuși, de undeva de peste drum, probabil
dintr-o mașină, cineva a simțit nevoia de a arunca în mine cu un ou. Nu m-a nimerit, a trecut pe lângă mine și s-a
spart de asfalt la câțiva centimetri de bicicleta mea. De ce? De ce să faci asta? Care e bucuria? Este cea mai
josnică experiență trăită în cele peste 40 de zile.
Îmi trece tot dorul și mă apucă din nou lehamitea.

Am mai făcut drumul Brașov – Nehoiu, dar în sens invers. Un drum frumos, liniștit, dar destul de solicitant. Resimt
efortul din ce în ce mai mult pe măsură ce ne apropiem de final. Mintea nu mai funcționează cum trebuie, mi-e
copleșită de gânduri, de dor de casă, de oamenii pe care abia aștept să-i revăd, de lucrurile pe care le am de făcut
după ce mă întorc. Concentrarea îmi scade, îmi simt picioarele grele, incapabile să mai împingă la deal cu aceeași
energie. Merg încet, nu forțez.

Aștept să-mi eliberez capul și să pot să-mi recapăt concentrarea. Spre după
amiază, mă încordez cu niște porțiuni în urcare și îmi revin. Este până la urmă și un joc al minții.

Seara
deschid televizorul. Oameni în stradă, criză politică, talk show-uri aprinse, dezinformare, declarații peste
declarații, decizii și apoi indecizii. O harababură. Suntem acasă!

Ziua 46. Nehoiu -
Buzău.

(73,7 km; 21,8 km/ h)
Astăzi e ziua fiului meu, Eric! Face primul lui
anișor, iar eu nu sunt lângă el. Îmi doream la începutul călătoriei să putem termina traseul până în momentul ăsta,
dar nu a fost să fie. I-am cântat “La mulți ani” prin telefon și o să-l pup peste patru zile. Oare mă va recunoaște?

Ieșim din nou în câmpie. Drumul de la intrarea în Buzău și până spre centru este îngrozitor, rupt, peticit,
găurit, ca după război. Ajungem destul de devreme și ne rezervăm restul zilei pentru chestiuni administrative, adică
spălat de rufe și rezolvat lucruri restante. Stăm la un motel urâțel, dar ieftin și din moment în moment mă aștept
să plouă. “Ploaia care va veni, le va risipi pe toate!”

“Acasă” îmi trezește sentimente contradictorii.

Nu pot sta prea mult departe de țară, mi-e dor de familie și prieteni, dar totuși, experientele de pe drumurile
noastre, debandada generală din țară, sărăcia, superficialul, lipsa bunului simț în mai mare măsură decât prezența
lui, mă întristează.

Românii au un talent extraordinar de a te atrage acasă atunci când ești departe și de a
te face să vrei să pleci din nou, odată ce te-ai întors!

Mai avem 4 zile! Pe curând!

Echipamente

Koga WorldTraveller



Atunci când am văzut prima oară o Koga WorldTraveller m-am îndrăgostit pe loc de ea. Și am știut că e doar o chestiune de timp până când voi avea una.

Au trecut doi ani de atunci. Azi sunt mândrul posesor al unei biciclete perfecte. Producătorul mi-a promis că bicicleta Koga este simbolul bicicletei perfecte. Iar în cei peste 1.000 de kilometri făcuți până în momentul în care a fost scris acest text, nu pot decât să te asigur că promisiunea producătorului e una confirmată de bicicletă.

by Seba


Vezi detalii

Sponsori & Parteneri